Evocare – de Nichita Stanescu

Ea era frumoasa ca umbra unei idei, –
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatra proaspat sparta
a strigat dintr-o limba moarta.
Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Razanda şi planganda cu lacrimi mari
era sarata ca sarea
slavita la ospeţe de barbari.
Ea era frumoasa ca umbra unui gand.
Intre ape, numai ea era pamant.

Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi
si ti-as saruta talpa piciorului,
nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea,
de teama sa nu-mi strivesti sarutul?

M-ai facut sa sufar,
M-ai lasat sa pierd.
Oare chiar nu-ti pasa?
De iubirea noastra?
Cand iti va fi greu,
Sa nu-ntrebi de mine,
C-ai lasat in urma,
A noastra iubire!

Tu, m-ai făcut să sufăr!
Rămâi cu ea, lasă-mă pe mine,
Probabil voi fi bine..
Mă urăsc! Şi ştii de ce?
pentru simplul fapt …
Că m-ai făcut să TE IUBESC!

Credeai ca dragostea-i o joaca
Nu cred ca e asa.
Mai bine imi spuneai,
Ca sunt nascuta … doar sa pierd.